După mai bine de 40 de ani…

dana spireaNu mă pricep la scris,  însă nu pot să nu încerc să vă conving că trăiți într-o lume frumoasă, fascinantă, un spațiu în care mișunăm în căutarea potecii, fără a ne opri să privim oamenii ce mișună deopotrivă cu noi. Unii și-au găsit deja drumul. De la ei putem învăța să privim viața din alt unghi, de acolo de unde lumina șterge umbrele firescului de fiecare zi.

Am hotărât să am acest editorial… aseară. Nu pentru că până atunci nu aș fi întâlnit oameni minunați, dimpotrivă, pentru că atâția am cunoscut până acum încât nu mai pot să nu vă împărtășesc asta. Pentru a vă convinge că în jurul vostru sunt nenumărați indivizi care pot contribui felului în care alegem să privim viața. Pentru că și atunci când ne plângem, motivat sau nu, subiectiv sau obiectiv, viața noastră continuă să se scurgă, diminuându-se cu fiecare clipă care trece.

Am învățat în timp (citind, vizionând filme, comunicând cu oamenii despre care mi-am propus să scriu în fiecare zi) să-mi creez ziua. Îmi încep fiecare zi cu o jumătate de oră, înainte să ma ridic din pat, revizuind momentele și lucrurile frumoase din viața mea. Lăsând bucuria acelor momente fericite să mă inunde din nou, și din nou, și din nou.

Astăzi mi-am început ziua revizuind întâlnirea de aseară.

Am cunoscut un domn, al cărui nume nu l-am reținut fiind fascinată de felul în care zâmbea în timp ce vorbea, în timp ce negocia o afacere nouă în România. S-a născut la Vatra Dornei și a plecat în Israel în urmă cu 51 de ani, după ce a absolvit Facultatea de chimie din Iași. Cred că greșesc undeva la calcule pentru că nu pare a avea mult peste 60 de ani.

Profesor la o universitate din Statele Unite, și-a petrecut acolo mai bine de 20 de ani. S-a întors în Israel după pensionare și povestește despre experiențele vieții cu o trăire specială. A privit permanent viața din acel unghi bun, și a rămas doar cu acele amintiri care… realmente i-a modificat mimica feței. O față pe care citești mulțumire, fercire.

L-am invitat la cină și am ales împreună un meniu tradițional românesc. Și-a amintit de tobă, de jumări, de mămăligă și ne-a povestit cum în America mergea uneori într-un restaurant cu mâncăruri exotice și cumpăra mămăliga la un preț “exotic”. Deși nu a vorbit românește de 40 de ani, povestea de nu-ți permiteai să-l oprești. I-am savurat fiecare cuvânt, însă m-a fascinat o istorisire despre o româncă revenită în țară pentru o scurtă vizită care a plecat dezamăgită (și a scris un articol despre asta) de faptul că în România nu se povestește decât amarul prin care trecem, că existăm de aproape 9 mii de ani și uităm de evoluția noastră specială, de tradițiile noastre de poveste, de locurile mirifice din țara asta.prof dr herman sabath

Consilier științific al National Environmental Training Institute, cu accent pe contaminare microbiană, din 2001, consultant și trainer în Mt. Sinai Medical Center, Bronx Lebanon Hospital, New York Medical Center, Real Estate Associațions, Pepsi Cola Corporațion, Home Inspectors Associațions, DOD, Louisiana State University, Global Environmental Corporation, etc, dar cu o modestie aparte, cu o atitudine nemaiîntâlnită, ne împărtășește bucuria revenirii în România.

Zâmbește permanent dându-ne imaginea unui om fericit. Își imaginează, oare, cineva că i-a fost viața lină, că nu are facturi de plată, locuri după care ar plânge, persoane pe care le-a pierdut?!! Cred că singurul lucru care ne diferențiază este felul în care a privit problemele, modul în care a găsit soluții, bucuria de a reuși depunând efort.

Va reveni în vara acestui an și vă promit un interviu, dar asta doar în cazul în care va refuza să ne scrie periodic despre felul în care a excaladat muntele propriei vieți… zâmbind…

 

Comentarii prin Facebook

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *