EXCLUSIV! Ada Pavel: ”Când termin ultimul rând, indiferent de poveste, sunt tristă. Pentru că personajele acelea au fost părți din mine”

A publicat două volume la numai 17 ani, ”Sărutul Morții”, în colaborare cu scriitoarea Oana Stoica Mujea și mai apoi ”În brațe străine”. Însă pasiunea pentru scris trebuie să mai aștepte puțin, întrucât Ada Pavel este în clasa a XII-a la Colegiul Național ”Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș, la Filologie. Citiți un interviu în exclusivitate, pentru TesMedia.ro, al unui tânăr autor român, care după terminarea liceului vrea să îmbrățișeze o carieră diplomatică.

Reporter:”Sărutul Morții” a fost scrisă în colaborare cu Oana Stoica Mujea. A cui a fost ideea?

Ada Pavel: Cartea scrisă în colaborare, „Sărutul Morții”, a fost ideea Oanei. Ea începuse deja povestea, al treilea roman dintr-o serie cu Iolanda Știreanu ca personaj principal. Era deja așteptat volumul. M-a invitat să scriem împreună și am scris. Ideea a fost a ei, eu m-am adaptat la personaje și stil de scris, apoi am continuat pe fragmente; adică eu scriam două-trei, îi trimiteam ei înapoi, ea scria și tot așa. Îi trimiteam muulte mailuri cu întrebări („De ce x face așa? De ce au mers în locul acela?” etc), dar am ajuns la o carte super faină și destul de complicată, din care încă nu și-a dat nimeni seama unde am scris eu și unde ea.

Reporter: Și ”În brațe străine”?

Andra Pavel: „În brațe străine” a fost scrisă din orgoliu. Recunosc. Am aflat de concursul de romane polițiste de la Romanian Crime Writers Club și m-am ambiționat să scriu și eu, cu experiența de romane citite și povești scurte de pe blog. Nu am câștigat în acel an, dar apoi a venit „Sărutul morții”, am căpătat încă ceva experiență, am modificat manuscrisul (care, apropos, avea original titlul „Desculță în ploaie”) și am participat iar.

 

Reporter: Dar care e povestea de început la ”Sărutul morții”? Cum ai ajuns să colaborezi cu Oana Stoica Mujea?

 Andra Pavel: În clasa a noua, unul dintre colegii de liceu mi-a spus de blogul lui și am început să-l citesc. Apoi m-a tot bătut la cap să-mi fac și eu blog. Am făcut și m-am apucat de scris povești pe el. Acela e maculatorul meu, se vede în el evoluția mea. Colegul o avea pe Oana în lista de bloguri, am început și eu să o citesc, și ea pe mine. Apoi ne-am ambiționat să o chemăm în Curtea de Argeș, că doar avea doi fani înfocați. Și cam de aici a început. Am fost cu ea și cu ajutorul ei la Cenaclul de la Ogrezeni, organizat de Lucia Verona. Și apoi, cu pași mici, tot felul de legături literare.

 

Reporter: Aveai doar 17 ani când s-a lansat ”Sărutul Morții”, nu?

Andra Pavel: Da, 17. Ambele sunt lansate la 17 ani.

Reporter:  Cum e să fii unul dintre puținii adolescenți care mai citesc?

Ada Pavel: E trist. Îmi pare tare rău că nu am cu cine vorbi despre romane, personaje, ecranizări etc. Și mai am o mică problemă: am citit foarte puține dintre romanele de dinainte de secolul al XX-lea. Știu, sunt necesare și alea și citesc ce e important, dar nu mă vei prinde cu un roman „vechi” fără să fie nevoie. Nu știu, am început cu astea moderne, cu supranatural și vrăjitoare, iar colegii mei se uită ciudat la mine când le arăt Dan Brown sau Suzanne Collins pe banca mea… Cum spuneam, e trist. Am tot încercat „campanii” de promovare a romanelor moderne, autori contemporani cu care să ai ocazia să te și întâlnești, fără prea mare rezultat însp.

Reporter:  De ce crezi că nu vor? Ce-i împiedică?

Ada Pavel: Nu vor pentru că nu e… la modă. Altfel, serios că nu îmi explic. Am sugerat mereu romane care nu sunt în lectura obligatorie. Chestii mici, uneori chiar comericale, numai să citească ceva nou.

Reporter: Poate lipsa de pasiune a unor dascăli se reflectă și în refuzul de a citi…

Ada Pavel: Nu are treabă pasiunea profilor, nu mereu. Cel puțin, profesoara mea încearcă întotdeauna să nu fie plictisitoare, avem dezbateri, ni se dau temele altfel. Nu știu cum să explic, dar am citit multe romane din lista obligatorie tocmai pentru că ea m-a convins – mai puțin „Creanga de aur”, unde nu am reușit să trec de capitolul al doilea… E mult mai ușor să te uiți la un film sau să citești în zece minute un rezumat – comentariu de pe net…

Reporter: Tu ce preferi? Cartea în sine sau ecranizarea ei?

Ada Pavel: Oh, nu-mi aminti de cărți-ecranizări. Avem în manualul de limbă franceză fragmente din romanul „Amantul” de Marguerite Duras și secvențe de film. Și, recunosc, dacă nu reușesc să găsesc volumul, voi viziona ecranizarea. În rest, îmi place să compar. Citesc povestea, caut ceva informații și interpretări, apoi mă uit la film. E un mod de a-mi aminti ce am citit și de a compara. Caut și să înțeleg de ce în film nu e ca în roman.

Reporter : Care ecranizare ți s-a părut precum cartea? Mie ”Pe aripile vântului” mi s-au părut adevărate capodopere, atât cartea, cât și filmul. În schimb la ”Twilight” am avut o mare dezamăgire, întrucât cărțile sunt mult mai bune, iar prostia mea a fost să văd întâi filmele, iar imaginația mea nu prea a funcționat.

Ada Pavel:  Twilight e seria care m-a făcut să scriu la nivelul ăsta, deci nu te lega de ea (râde). Știam personajele și mi le-am imaginat în romane, dar abia apoi am văzut filmele – e mai sănătos așa. Acum, lăsând gluma, „Memoriile unei gheișe” mi-a plăcut. Am văzut filmul, citit cartea, revăzut filmul. Mi-a mai plăcut „19 trandafiri” – Mircea Eliade, deși de la un punct încolo încep diferențele. Mai sunt, dar acum astea îmi vin în minte.

Reporter: Păi eu am spus că-s bune cărțile, dar filmul e o catastrofă. Iar la ultima parte, în loc să mă îngrozesc în anumite momente, că așa cerea acțiunea filmului, m-am amuzat copios.

Ada Pavel: De acord. Am fost la premieră doar șase persoane în sală. Și eu tot comentam, că știam că în roman lucrurile nu se petrec așa

Reporter: Spune-mi despre ”În brațe străine”. Ce ai simțit când ai terminat de scris și ultimul rând a și a trebuit să predai manuscrisul?

Ada Pavel: Prima variantă, scrisă în vara lui 2010, a fost „inventată” într-o lună, cu scris zilnic și trei romane pe noptieră, ca inspirație. Apoi, pentru încă o lună, am dat-o la corectat și păreri – avizate sau nu. Eram prea încântată și agitată ca să am emoții. Eram mică și credeam că romanul meu va fi cel mai bun. Ei bine, nu a fost atunci. Am avut mai multe emoții a doua oară când l-am trimis, după un an de modificări. Când termin ultimul rând, indiferent de poveste, sunt tristă. Pentru că personajele acelea au fost părți din mine, m-au ajutat să trec peste ceva sau să simt ceva, deși doar virtual. Și de multe ori amân muuult ultimul paragraf, tocmai ca să nu fiu tristă așa repede.

Reporter: Care ți-s sursele de inspirație? Tocmai citeam o postare pe blogul tău legat de faptul că cineva îți spunea că ești prea mică să redai întocmai anumite trăiri.

Ada Pavel: Nu vrei să știi ce întrebări am primit după ce rudele mele au citit „În brațe străine” (zâmbește). Sursele sunt… viața. Sună a clișeu, dar așa e. Mă inspiră ceva ce am pățit, am auzit sau am intuit. Pornesc de la realități și fac povești. Uneori sunt acuzată de a pune viețile altora „pe sticlă”, sau de a folosi pe cineva doar pentru a avea inspirație, ceea ce nu e corect. Tocmai pentru că le am aproape (viețile celorlalți, prezența lor) reușesc să scriu. Mintea mea face mereu povești. Nu am timpul sau dispoziția necesară să le pun pe foaie mereu, cu atât mai puțin anul acesta…

Reporter: De ce nu ai timp anul acesta?

Ada Pavel: An terminal. Vreau să mă ocup mai mult de școală, ca să fie totul în regulă. Și, chiar atunci când am timp, nu sunt suficient de relaxată sau de implicată în poveste ca să pot scrie.

Reporter: Deci ne vom aștepta la un viitor volum publicat după ce vei trece de hopul bacalaureatului.

Ada Pavel: Am unul scris, rescris, verificat. E la editură, undeva. Așteaptă aprobarea „de sus”. Și încă unul aproape gata, dar doar pe caiet. Trebuie tehnoredactat.

Reporter: Într-un interviu recent, Oana Stoica Mujea îmi spunea că, în România, editurile așteaptă să te vinzi singur. Pentru început, un tânăr autor este dispus să facă tot felul de compromisuri, legate de vânzările și promovarea lui?

Ada Pavel: Un tânăr autor nu știe, în general, cu ce se mănâncă povestea asta. Sau, hai să spun mai bine de mine. A durat o vreme până m-am trezit și am înțeles ce înseamnă de fapt să fii autor în România. Cărțile nu se cumpără, editurile nu fac averi din autorii publicați, prin urmare nu se stresează prea tare să te vândă. Mai ales dacă ești debutant și nu știe decât vecina de la parter de numele tău. Nu știu ce compromisuri ai în minte acum, dar nu-mi dau seama dacă am făcut. Am schimbat un titlu și niște paragrafe. Apoi, m-am trezit cu altele dispărute fără acordul meu, care nu ar fi reprezentat o problemă dacă nu stricau logica lucrurilor și a replicilor… Cred că editurile ar trebui să facă invers. Dacă văd potențial într-un autor nou, să-l promoveze bine și unde trebuie.El e cel care va scrie în continuare, cel care va face ca editura să aibă titluri de scos.

Reporter: La compromisuri de genul acesta mă gândeam, legate de pasaje lipsă, precum și la cele legate de faptul că poate mai mult te agiți tu să te vinzi decât o fac alții. Pentru că și editurile, la urma urmei, sunt afaceri, care trebuie să trăiască din profit.

Ada Pavel:  Faci pagini de facebook, ceea ce nu e mereu ușor, mai ales ca timp, dai interviuri, publici pasaje interesante pe unde apuci, faci lansări, ești drăguț cu potențialii cititori…

Reporter: cu potențialii cititori care preferă să downloadeze gratis pdf-uri de pe net. am întâlnit destui din ăștia, însă eu consider că cea mai mare formă de respect pe care o poți arăta unui autor este să-i cumperi cartea

Ada Pavel: Nu am pdf-ul pe net saaau, din câte știu eu, nu este.Da, e o mare formă de respect. Și e mult mai frumos. Eu iubesc să am cartea în mână. Dacă prind și autograf, sunt super-fericită.

Reporter: Ce vei face după ce termini liceul? La ce facultate vrei să te înscrii?

Ada Pavel: Celebra întrebare! (zâmbește). Am cochetat cu presa locală vara asta, dar mi s-a tot recomandat să nu fac o facultate pe care o pot învăța mult mai repede practic. Din tot ce aveam ca opțiune pe ramura mea, am rămas la relații internaționale vs. științe politice la SNSPA. Nu mă întreba de ce a doua; am primit niște „povesti” de foști studenți foarte atractive. Cred că e mai bine să fac ceva ce-mi place, pentru că oricum sunt foarte mari șanse să nu profesez pe diploma de facultate. În plus, sunt o nehotărâtă din fire. Durează până voi spune sigur încotro.

Reporter: dar să pleci din țară ai vrut s-o faci vreodată? cineva îmi spunea că pe un autor limba e cel mai important lucru care-l leagă de țara lui. Tu ai vrea să pleci?

Ada Pavel: Hmmm… Am aplicat pentru o bursă de liceu pentru clasele a XI-a și a XII-a în Canada, dar nu am primit-o. Acum mă gândeam să plec pentru facultate, dar prețurile mă opresc fără drept de apel. Nu m-am gândit la legătura asta până acum. Aș vrea să plec după studii, dar în vizită, sau schimburi de experiență. Mă ține ceva legată de țara asta, deși sunt atâtea puncte negative pe care le văd. Probabil că, dacă nu voi reuși să fiu ceea ce vreau aici, voi pleca. Pot oricând să scriu în română și să traduc, deși e o muncă mai mare.

Reporter: Ce vrei să fii?

Ada Pavel: Vreau să lucrez cu oamenii. Cu oameni care nu sunt ca mine. Diplomat. E destul de nobil, nu? Adică diplomat e una dintre idei. Sau ambasador.

Comentarii prin Facebook

Comentarii

2 Responses to EXCLUSIV! Ada Pavel: ”Când termin ultimul rând, indiferent de poveste, sunt tristă. Pentru că personajele acelea au fost părți din mine”

  1. Autori tineri,carti bune,…..poate fi viata mai placuta?Felicitari Andrei si celor ( cam putini ! ) care ii promoveaza munca !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *